Mult mai ușor e când  e obișnuință. Atunci îți vine pe mâna , pe țeavă, fuge și când trece tu te lași pe spate... dar e de bine... vii fugind și tu, dar cu mult în urma, și ești fericit pentru ca suferința nu era a ta. E bine de câte ori e a altcuiva. Fug, fugi, fugim strigând " VREAU! VREAU! VREAU" și fugi unde  ar fi trebuit sa fii, dar nu acum, atunci. Buf! Te-a lovit și ramai cu ochii înțepați de Soare, dându-ți seama ca a trecut, s-a dus, și ai țintit prost. Ai căzut pe spate degeaba. Si te bandajezi într-o liniște de tifon, și prin ea cu greu vezi ca norii nu se mai mișcă atât de repede...    
     Mâinile tale zbârcite de găină zgârie norii în crapaturi de crusta arsa de zahar ...ei tot nu se mișcă ...